Nu mi-am dorit niciodata sa moara si capra vecinului, nu am invidiat pe nimeni pentru boagtie materiala. Am crezut intotdeauna ca fiecare isi traieste fericirea pe care i-a dat-o Dumnezeu, or, eu am fost si sunt fericita cu ceea ce am. Daca as vrea mai mult? Nu m-am gandit, e ca si cum as face un schimb: da-mi ceva si ia-mi, in schimb, altceva. Mi-e teama; trebuie sa fie un echilibru in viata, nu le poti avea pe toate. Poate sunt fatalista? Nu conteaza, sigur este ca incerc sa aduc bine, alinare, bucurie atunci cand pot.
Am suferit cand am auzit ca Serban Huidu a trait un grav accident la schi; era ca si cum zambetele mele erau ranite si in pericol sa piara. M-a intristat si faptul ca Teo Trandafir a fost internatata de urgenta, dar nu pentru ca ea ar insemna ceva pentru mine, nu; m-a dezamagit. Apoi, vestile au venit rapid: e suspecta de pancreatita- da, e grav. Apoi: Teo Trandafir va fi transportata cu un avion la Viena! Aici, gandurile mele au inceput sa o ia razna. De ce la Viena? Cati dintre noi avem acesta sansa? Ca mergea la Viena pe banii ei ( doar are, asa cred) , sau pentru ca era parlamentar- prea putin conteaza. Ce facem noi, acestia multi care nu avem nici bani pentru spitalele din Viena, nici parlamentari nu suntem, nici alte relatii nu avem. Si daca avem, ce? Probabil ca nici medici buni nu au mai ramas in tara!
Viena este sansa celor bolnavi. Noi vom muri pe capete! Ce sanse avem?
Doamne, da-ne sanatate, apara-ne si binecuvanteaza poporul Tau!
