MITOCANII

Nu stiu in ce masura gandurile mele se regasesc in ale altora. Sunt sigura, totusi, ca sunt multi oameni care simt si gandesc asemenea mie. Si cum, una din aceste persoane, dragi mie ( CA sunt initialele numelul) , tocmai mi-a confirmat faptul ca citeste cu placere paginile acestui blog, m-am hotarat sa-l continui si sa dau "glas" framantarilor, nemultumirilor, intrebarilor mele... Sunt la fel de convinsa ca vor fi multi aceia care se vor arata revoltati, pe ei ii rog frumos sa inchida pagina si sa citeasca altceva.

Despre mitocanie... citeam in niste pagini scrise de Dan Puric cateva ganduri ale sale...Si deodata, am avut o revelatie. Era raspunsul la o intrebare mai veche, ce nu imi dadea pace de multa vreme si eram cam chinuita de lipsa unui raspuns. Si l-am gasit aici. MITOCAN. Cuvantul exprima cel mai bine acea categorie de oameni de care e bine sa ma feresc. Ei sunt aceia care etaleaza opulenta ostentativ, ca si cum ar vrea sa te umileasca . Ei sunt aceia care manaca seminte in locuri publice si lasa in urma lor mormane de coji. Ei sunt aceia care profita de retelele de socializare pentru a arunca cu invective- nestiind sa argumenteze o idee. Sunt care te obliga sa asculti muzica lor, indiferent care este aceea, dar le place lor, asa ca putin le pasa ca tu ai alte gusturi. Sunt cei care deranjeaza linistea noptilor noastre de vara, atunci cand, terminat de arsita zilei, crezi ca ti-ai gasit linistea. Mitocanii au un limbaj al lor, caruia nu ii faci fata. Ei jignesc, injura, de foarte multe ori sunt agresivi. 

M-am intrebat de multe ori: ce sa fac? Si totul a plecat de la un incident pe care am incercat sa-l evit, dar s-a intamplat. Parcasem masina pe o alee, urmand sa intru la cabinetul medicului de familie pentru o reteta. Nu urma sa stau mai mult de 1/2 ora, intrucat aveam programare si medicul respecta programarile cu multa punctualitate. In spatele nostru a oprit o masina mult mai mare si mai scumpa decat a noastra care ne claxona insistent sa ne dam deoparte. Ne-am dat. masina ne-a urmat, claxonand cu furie. Am mers pe alee in sus, cautand un alt loc de parcare; masina dupa noi, cu acelasi claxonat insistent. Eu aveam rbdare, chiar daca era nedumerita: bine, ce il deranja? Care din locurile repsective era al lui? Insa orgoliul masculin al sotului meu a cedat.S-a dat jos din masina si a intrebat: ce vrei de fapt? Asta voia!!!! Sa-si arate muschii, si lantul gros de aur, si puterea data de masina lui mare si scumpa, voia sa arate ca suntem prea mici pentru el, si ca poate sa faca ce vrea. Si-a ridicat maioul, golindu-si burat, si a inceput sa-l loveasca pe sotul meu. Am plecat sifonati, umiliti, eu bucuroasa ca respectivul nu a scos cutitul, sau pistolul. Sotul meu, dornic de razbunare.Am fost mult timp tare suparata si deprimata: unde am ajuns? Ce tara e asta? 

Stiti cu ce m-am consolat? Cu o conluzie pe care am tras-o in urma multor handuri dupa acest incident: in tara asta sunt doua lumi, doua sfere. Una: cu oameni care stiu sa zambeasca politicos, sa-si intrebe vecinul de sanatate, sa arunce gunoiul in cos, sa faca dus zilnic, sa isi ceara scuze cand au gresit, sa respecte pe cei in varsta, sa apecieze si sa recunoasca valorile. A doua: cu oameni care mananca seminte in public, care asculta muzica tare, care vorbesc zgomotos, care sar la bataie cand nu le convine ceva, care au ca distractie de baza gratarul si berea asociata lui. 

Tu din ce lume faci parte?