Pierduta noastra tara, de Adrian Paunescu ( 14 iunie 2010)

                     

Pierduta noastră ţară,  Ce se mai poate face,                 Când, ca-n război, noi pierdem Sărmana noastră pace? Românii mor de foame În propria lor ţară, Nici nu se nasc copiii,  Că şi încep să moară.  E-o maladie gravă, În fiecare casă Mormântul ne atrage Şi steaua ne apasă, Şi steaua ne apasă, Aici, e-un fel de cuşcă, Făcută din zăbrele, Adolescenţii-nvaţă Să mintă şi să-nşele.  Bătrânii-şi poartă vârsta Prin zile nisipoase, Dar cea mai grea povară Li-s propriile oase.  N-au bani de-o biată pâine, În pieţele corupte, Nu-i mai ascultă nimeni Pe cei întorşi din lupte.  Ferestrele-n oraşe,         Ferestrele în sate Rămân şi zi, şi noapte La fel de-ndoliate.

Şi, vai, ca nişte jalnici           Şi vinovaţi furunculi, Apar pe trupul ţării Distrugători homunculi.  Pierduta noastră ţară Te-ai afundat în tine, Apar marionete, Ce clămpăne că-i bine Impozite cretine Şi taxe criminale  Blochează în cavale Cântările de jale.  Se moare-n România Ca-n abatoare stranii Ce vite de tăiere Au devenit ţăranii, Dar trec şi muncitorii Şi trec şi cărturarii, Prin marile sentinţe Şi marile avarii.  Pe-aici, prin România Nu numai că se plânge, Dar roua de pe iarbă În zori miroase-a sânge.  Eşti văduvă de pace, Tristeţea te omoară, Pierduta noastră viaţă, Pierduta noastră ţară!